Geopolitică în sirop de zahăr
Există momente în istorie în care marile idei politice sunt comprimate în gesturi mici. De pildă, în jurământul pe Biblie, în strângerea de mână la Yalta sau în ridicarea unui zid. Și există momente mai recente, în care geopolitica este redusă la patiserie.
George Simion a tăiat un tort. Nu un tort oarecare, ci unul în forma Groenlandei, decorat cu steagul Statelor Unite. Un gest care ar fi putut rămâne o anecdotă de catering politic, dacă n-ar fi fost încărcat simbolic până la refuz, ca o prăjitură supraîndulcită sub care se prăbușește blatului sensului.
Într-o lume în care marile puteri vorbesc din nou despre sfere de influență, anexări „preventive” și securitate arctică, suveranismul românesc a găsit forma perfectă de exprimare: desertul festiv.
Tăierea tortului este, desigur, un act profund pașnic. Nimeni nu moare, nimeni nu este anexat oficial, nimeni nu semnează tratate. Doar că simbolurile nu au nevoie de sânge ca să fie violente. Ele operează mai eficient: pe tărâmul infantilizării.
Când un lider care își construiește identitatea politică pe ideea de suveranitate absolută participă, zâmbitor, la un ritual în care un teritoriu străin este porționat și consumat sub steagul altei puteri, asistăm nu la o greșeală de protocol, ci la o dezvăluire de structură. Suveranismul, aici, nu este o doctrină, ci un costum care se poartă până la desert.
Replica domnului Simion – că a sugera că politica externă se face prin tăierea unui tort este ridicol – este, involuntar, cea mai lucidă observație din întreaga poveste. Da, politica externă nu se face așa. Dar spectacolul puterii, degradarea ei în entertainment, da. Exact așa se face.
Trăim într-o epocă în care politica nu mai are nevoie să fie coerentă; e suficient să fie vizibilă. Nu mai contează pozițiile, ci pozele. Nu mai contează doctrinele, ci decorurile. Nu mai contează suveranitatea, ci cine taie primul.
Groenlanda, în acest context, nu mai este nici teritoriu, nici popor, nici problemă geopolitică reală. Devine un obiect comestibil, o recuzită. Exact așa cum ideea de națiune a devenit, pentru mulți, un obiect decorativ, scos la ocazii festive și uitat imediat după ce se strâng farfuriile.
Ironia supremă este că gestul a fost justificat prin invocarea „ipocriziei sistemului”. Dar ipocrizia nu este atunci când două lucruri diferite sunt tratate diferit. Ipocrizia este atunci când același discurs se prăbușește sub propria greutate simbolică. Când suveranismul ajunge să se exprime nu prin refuz, ci prin participare entuziastă la un carnaval geopolitic organizat de alții.
În fond, tortul nu este problema. Problema este că, într-o epocă în care lumea se reașază brutal, unii încă mai cred că istoria poate fi păcălită cu glazură.
Și poate că adevărata întrebare nu este cine a tăiat tortul, ci cine va fi mâncat, data viitoare, fără să-și dea seama că este deja pe masă. Am o vagă banuială că, pentru Georgică al nostru, tortul a fost doar proba generală: tăindu-l, s-a tăiat pe sine; mâncându-l, s-a introdus în meniu.