Viața, între candoare și procedură
Într-un document științific de maximă seriozitate, redactat de doctori în științe, universitari, academicieni și, probabil, de câțiva oameni care au trecut cu bine de clasa a patra, se afirmă următorul lucru:
S-a demonstrat că pentru realizarea reproducerii în condiții normale este necesară prezența adulților de sex opus.
Afirmația este remarcabilă prin curajul ei. Ea confirmă, fără echivoc, ceea ce omenirea bănuia vag încă din epoca peștilor: că reproducerea nu se face în lipsa părților implicate. O ipoteză îndrăzneață, care până la apariția acestui proiect de cercetare rămăsese neverificată experimental.
Trebuie să recunoaștem: nu oricine are tăria intelectuală de a demonstra că, pentru ca ceva să se întâmple, cineva trebuie să fie acolo. Este nevoie de granturi, de comisii, de grafice, de paragrafe introductive și, mai ales, de voce pasivă.
Afirmația apare într-un document științific, nu ca glumă, nu ca exercițiu didactic, ci ca rezultat. Ea este tipărită, parafată, demonstrată. În spatele ei stau doctorate, titluri academice, granturi, comisii, eventual și o bibliografie. Nimeni nu glumește. Nimeni nu ironizează. Textul este serios până la capăt, iar acest lucru îi conferă o frumusețe aparte.
Căci nu banalitatea afirmației impresionează, ci candoarea ei epistemică. Nu faptul că spune ceva cunoscut, ci faptul că simte nevoia să o spună așa, în acest registru, ca și cum ar fi fost o problemă deschisă până ieri. Este ca și cum cineva ar demonstra experimental că apa udă, dar ar face-o respectând toate rigorile metodologice: lot martor, deviație standard, concluzii prudente.
Știința, în momentele ei cele mai oneste, nu descoperă lucruri spectaculoase, ci confirmă că lumea încă funcționează. Iar uneori o face cu o seriozitate care frizează poezia involuntară.
Dar propoziția nu se oprește aici. Ea introduce, fără să vrea, o problemă mult mai profundă: ce înseamnă prezența?
Pentru că textul nu afirmă că adulții de sex opus trebuie să facă ceva. Nu spune că trebuie să interacționeze, să se recunoască, să se sincronizeze, să declanșeze un mecanism biologic sau hormonal. Spune doar că trebuie să fie prezenți. Acolo. În apropiere. Ca niște funcționari ai naturii, prezenți la program, fără inițiativă personală.
De aici începe adevărata subtilitate a textului. Este vorba de o reproducere bazată pe simpla co-prezență? Este suficient ca sexele să fie în același perimetru, la aceeași temperatură, în aceleași condiții normale, pentru ca viața să se pună în mișcare?
Modelul propus seamănă izbitor cu o ședință administrativă: dacă s-a făcut cvorumul, procesul poate începe. Nu contează dacă cineva vorbește. Important este să fie consemnat că au fost prezenți.
Într-o lectură mai atentă, fragmentul spune mai mult despre limbajul științific decât despre biologie. El evită cu grijă verbul. Verbul presupune acțiune. Acțiunea presupune agenți. Agenții presupun responsabilitate. Ori știința modernă preferă formulele impersonale, unde lucrurile „se întâmplă”, „se observă”, „se demonstrează”.
Așa apare celebra formulă: „s-a demonstrat”. Nimeni nu demonstrează. Demonstrația se produce singură, ca un fenomen natural. Nu mai există cercetător, ci doar rezultat. Nu mai există ipoteză, ci verdict. Vocea pasivă devine vocea adevărului absolut.
Textul continuă: se observă că, la locurile de reproducere, sunt prezente și active ambele sexe. Observația este, din nou, fără observator. Este privirea pură, detașată, care nu intervine, ci constată. Ea nu pune întrebări, ci confirmă ordinea existentă.
Reproducerea are, așadar, locuri. Nu este difuză, nu este haotică. Există spații legitime, aproape instituționalizate, unde viața se întâmplă „așa cum trebuie”. În aceste spații, sexele sunt nu doar prezente, ci și active. Activitatea este admisă, dar nu descrisă. Se face ceva, dar nu se spune ce. Viața este activă, dar fără poveste.
Aceasta este, poate, forma supremă de pudoare a discursului științific: el admite procesul, dar elimină scena; admite dinamica, dar refuză gestul. Totul trebuie să rămână curat, abstract, neutru, ca într-un proces-verbal al existenței.
Dar orice biolog știe că prezența nu este suficientă. Poți avea masculi și femele în același bazin, în aceeași apă, la aceeași temperatură, și totuși nimic nu se întâmplă. Viața nu pornește din simpla vecinătate, ci dintr-o acțiune coordonată, dintr-un exces, dintr-o eroare, dintr-un risc.
Doctoratul nu ne învață, așadar, că reproducerea are nevoie de sexe opuse. Asta știa deja și peștele, și pescarul, și copilul. Doctoratul ne învață, fără să vrea, cât de mult se teme limbajul științific de verb. De „a face”.
Știința preferă substantivele: prezență, condiții, factori, activitate. Verbele sunt periculoase. Ele introduc narațiune. Ori narațiunea compromite neutralitatea.
Și totuși, viața nu se reproduce prin prezență. Prezența este doar pragul minim al posibilului. Restul rămâne mister, chiar și pentru cei cu doctorate.
Poate de aceea avem nevoie de astfel de texte: nu pentru că nu am ști lucrurile evidente, ci pentru că, formulate astfel, ele devin din nou stranii. Iar în această stranietate liniștitoare, știința își trădează adevărata funcție: nu aceea de a descoperi lumea, ci de a administra simbolic faptul că ea încă există.
S-a demonstrat.
